Dacja se urni cu greu. Isi rasuci coama lui mandra de cal si lovi cu copita in pamant, facand o adancitura neinsemnata pentru el, dar de dimensiunile unei prapastii pentru oameni. Sufla din nari si , pe Pamant, se lasa o ceata si un inghet polar.

Pentru Dacja incepu o noua zi. Masura zarea cu ochi de foc si, multumit de ce vede, isi contempla pentru o clipa imperiul. Apoi trecu la treaba. Intai lua putina faina de albastru si cerni o pace nepamanteasca, asemeni celei dinaintea unei furtuni. Matura cerul de stele, nu inainte de a imprastia visele de dimineata pentru cei abonati. Elibera cativa atomi acrobati pentru a-si face datoria de a aduna somnul intr-un glob de cristal.

Cand Pamantul incepu a se trezi si sa misune pe el oamenii, Dacja necheza o data si zeci de galerii pieira. Se rostogoli de trei ori si, in colturi nebanuite ale universului, furtuni se starnira. Dar oamenii nu auzira si nu simtira nimic. Ci vazura doar un soare sfios si banal.